Olaritul se practica inca din vremuri stravechi, marturie stand frumoasele vase de ceramica din epoca neolitica, epoca in care pe teritoriul Romaniei s-a dezvoltat o civilizatie remarcabila.

In acest cadru se evidentiaza cultura Cucuteni (numita astfel dupa o localitate aflata la nord-vest de Iasi), pe care o cercetatoare americana o numea unicat in Europa de acum 5000 de ani. Vasele care apartin acestei perioade au forme rotunjite, de o mare diversitate, sunt bogat si variat pictate, motivele principale fiind spirala, meandrele, triunghiurile, colorate in rosu si conturate cu negru, pe fond alb. Pe langa vase, se realizau si figurine de cult, antropomorfe (mai ales feminine) si zoomorfe. Ceramica de Cucuteni, de foarte buna calitate, este admirata in toata lumea pentru forme si decoratii.

Vase de ceramica s-au realizat si in cadrul culturilor Boian (cu forme mai drepte, colturoase si decor meandric, obtinut prin excizii umplute cu lut alb) si Hamangia, caracterizata prin plastica antropomorfa (celebre sunt statuetele Ganditorul si Femeie odihnindu-se, aflate astazi in Muzeul de Arheologie din Constanta). In Muntenia s-a dezvoltat cultura Gumelnita, cu vase decorate prin incizii, in care motivul dominant ramane spirala.

Prin anii 300 i.H. celtii aduc in spatiul dacic roata de olarit, motivele de origine celtica regasindu-se si astazi in ceramica romaneasca.

Sursa: folkromania.com

O frumoasă legendă a folclorului românesc îngemănează actul primordial al facerii omului cu zămislirea vaselor de lut. Se spune că olarul a furat meşteşugul său de la Dumnezeu, care a creat omul din pământ şi apă, modelându-l pe Adam din lutul moale, după chipul şi asemănarea sa. Neputând însufleţi vasele, asemenea Atotputernicului, prin suflarea sa, olarul le-a supus focului, pentru ca dogoarea acestuia să le dea suflet, glas limpede şi trăinicie.

Dialogul omului cu lutul coboară adânc în preistorie, ceramica fiind pentru arheologi un calendar al epocilor succesive, iar pentru istoricii de artă un martor vizual, ce ne vorbeşte despre rafinata civilizaţie a culturilor neolitice, care a culminat cu strălucita ceramică pictată de Cucuteni.

În spaţiul cultural românesc al secolelor al IX-lea – al XI-lea, ceramica, fie de uz curent, neagră, de tradiţie neolitică, sau roşie, de tradiţie daco-romană, fie din specia fină a ceramicii smălţuite, – cunoscută încă din Antichitatea romană şi apoi bizantină –, constituie unul dintre elementele de referinţă pentru meşteşugurile şi arta acelei perioade, în care s-a conturat o gramatică decorativă proprie poporului român.

Ceramica neagră, cu strălucirea sa de oţel, din Moldova şi din părţile de răsărit ale Transilvaniei, a păstrat, în modul cel mai pregnant, vestigii de cultură materială, supravieţuiri din orizontul neoliticului, ce se vădesc în forma şi ornamentica vaselor, aproape aceleaşi de-a lungul vremii, dar, mai ales, în tehnica de ardere. Este tehnica reducătore (ardere înăbuşită) ce durează circa 10 ore, timp în care bioxidul de carbon se depune pe pereţii vasului, determinând culoarea neagră în diverse nuanţe: de la cenuşiu la negru-intens. Decorul obţinut prin cele două tehnici: impresiunea cu rotiţa şi lustruirea cu ajutorul unei pietre de râu, se subordonează, de fapt, formei obiectului, desăvârşind-o, punând-o şi mai mult în relief.

Populaţia românească din Transilvania şi Banat a produs, timp de secole, o ceramică roşie, nesmălţuită, deosebit de frumoasă şi de ieftină, pe care au utilizat-o atât băştinaşii, cât şi coloniştii unguri şi saşi în toată perioada Evului Mediu. Pătrunderea masivă în secolele al X-lea – al XII-lea a smalţului în Europa răsăriteană, creează noi raporturi între ceramica roşie, neagră şi cea smălţuită, ultima fiind superioară nu numai în privinţa impermeabilităţii vaselor, ci şi în ceea ce priveşte compoziţia decorativă, ea permiţând o amplificare a valenţelor estetice.